Dragostea nu tine, nici nu e

Vorbeste despre dragoste, argumentand cu propria poveste, Frederic Beigbeder, si mentioneaza in cartea lui formula iubirii: "dragostea este o emisie, de scurtă durată, de dopamină, noradrenalină, prolactină, luliberină şi ocitocină. O mică moleculă, feniletilamina (FEA), declanşează senzaţii de veselie, de exaltare, de euforie. Când te îndrăgosteşti la prima vedere înseamnă că neuronii din sistemul limbic îţi sunt saturaţi cu FEA. Tandreţea nu înseamnă altceva decât endorfine (opiul cuplului)."

Deci avem o formula, gasim o companie dispusa sa faca istorie si o vindem in sticlute. E simplu, nu? Nu. Dragostea nu e asta. Poate asa incepe, daca asa a demonstrat stiinta, dar continuarea e alta poveste. E o poveste cu vise si visuri, cu inchipuiri, cu oameni perfecti si care ofera perfectiunea. E idealul poetului, cantarea artistului, visul pamantenilor. E exploatata de secole si se pare ca nu are maxim. Dragostea e minunata pentru ca trezeste copilul din tine, iti contureaza idealurile, iti bubuie curajul, te face maret. Si brusc, pentru 3 zile sau 3 ani poti fi alt om, de-o mie de ori mai bun ca cel de dinainte. Dragostea te creste.

Poate sa tina un moment, o clipire de gene, o secunda. Si asta cautam cu totii la ea, momentul. Ce e dupa...e ecoul fericirii, dupa care tanjesti in melancolii deprimante sau persoane neocupate de visuri. Traiesti cu ideea ta despre dragoste. Ea nu tine, nici nu e.