Te du la dracu....dar omoara-ma inainte!

Poate ca ce cred azi imi vei contrazice maine si ce-ti permit voi regreta tot maine. Cunosc noroiul si-i simt mirosul in preajma dar nu-mi dau seama daca vantul il misca si-ncolo, si-ncoace. Nici nu-ntelegi unde-i acolo, nici nu-ntelegi ce-nseamna aici. Cat te mai pierzi prin vorbe, prin priviri, prin zambete. Eu cum sa te tin? Si mai ales, cum sa te las?

Lucruri care nu se spun

M-am grabit sa invart la roata asta si-acum stau si ma uit cand se opreste. Nu ma mai ameteste dar parca tot mi se face rau. Inchid ochii si vad mai bine, mi se furnica pielea cand aud vantul si-mi strang buzele-a retragere. Tac si nu simti. Vorbesti prea mult si tot mai vrei s-o spunem si tare. Astea sunt lucruri care nu se spun.

Goale

Nu cred in coincidente si am mai spus asta cu diferite ocazii. Azi insa mi s-a intamplat sa recitesc un citat, care aproape ca ma amuza daca ar fi fost sa cred. Il stiam si poate ca in alte conditii m-as fi ofuscat sa-l aud spus tare, ca doar lipsa de maniere nu trebuie subliniata, e si asa prea multa. Dar azi pe bune ca nu m-a pufnit nici rasul, nici isteria. Si-am zis: da, asa e. Amicule Beckett, ai dreptate! Cind femeile nu mai stiu ce sa faca, se dezbraca. Si acest lucru e probabil singurul lucru bun pe care il pot face.

Nu m-am gandit initial in sensul asta , dar e tot ce-a facut bun urata:)

Baby-wiskey

S-a dus azi-dimineata mirosul de visare si gandul din gene aproape ca-l cunoasteam. Se chinuia de mult sa rasara dar l-am lasat sa mai sufere un pic. Imi placea sa ma joc cu chinuiala lui asa cum imi placea odata sa lipesc frunzele pe hartie, doar ca sa le arat ca nu pot sa mai zboare.

Nici tu nu poti sa mai zbori, nici eu nu pot sa ma mai uit la asta. Si-atunci ma uit inainte, tot inainte, te las sa regreti inchipuirile tale si visele mele si visele tale si-atata uitare!

What's to give and what's to offer

Desi par sinonime perfecte, a da si a oferi, se disting, cel putin in mintea mea plina de subtilitate inopinata, prin nuante. Nu stiu daca e cazul unei liste when sense is wanting (everything is wanting- really??) dar nu pot sa nu rasara, mai intai razlete, apoi dese ca ciupercile, intrebarile. Ce, cat, cum si mai ales de ce? Copilarescul de ce, da, se naste si el, de multe ori ca sa te stearga precum o face ploaia cu desenele de pe asfaltul tocit. Si-atunci s-a dus cu tine, desen de creta, in dare mici, siroaie de apa murdara, innegrind ce-o mai fi de innegrit pe lume. Si-asa de repede te duci, ca nici urma nu-ti mai dainuie, spalata de ploaia de timp, ce picura dur, de sus, de undeva de sus. Prea sus ca s-o vad eu si mai sus ca s-o vezi tu.

It`s goodbye I`m used to

Multe lucruri ne sperie: nebunii, viata, independenta, libertatea, inchisoarea, sa nu fie prea tarziu, sa nu fie prea devreme, sa fie prost, sa fie prea putin bine, sa fie mai putin decat perfect.

Ceea ce nu-i sperie pe oameni e obisnuinta. Si exact asta nu pot eu sa inteleg, de ce insista oamenii sa se obisnuiasca. Se obisnuiesc cu raul, cu binele, cu uratul, cu frumosul, cu bocancii si bun-ramasul. Dar oare te obisnuiesti cu obisnuinta?

Old Blue Hat

Nori si stele si praf si vant, toate pe langa palaria rotunda. Si ea totusi ramane albastra chiar daca nu mereu se vad culorile noaptea. Se-ntampla exact ca-n filmele proaste, scenele se repeta, regizorul copiaza, cadrele plictisesc. E prea mult timp, sau nu e deloc, e prea putina vointa, prea putin sincron, prea putin din toate. Palaria pluteste, vantul o bate si poate ca azi ai sa vezi o alta culoare.

Let's....take a walk

Red lipstick

De cand cu viata mea miserupista am devenit si mai antipatica decat eram. Ceea ce desigur, e de bine, ca doar n-au inceput unii sa-mi placa peste noapte. Aproape ca-mi pare rau ca ai intrat si tu in asta, exact cand ma gandeam sa fac altfel. Si-aproape ca-ti pare rau si tie, ca doar sughit la fiecare jumatate de ora dar oricum nu conteaza. Nici tu nu faci sa conteze, nici mie nu-mi pasa. Ne-ntelegem perfect, fiecare pe sine si nici nu ti-ai dat seama ca zambesc prea des.

Cadre

Mai are si Gogu una draguta de aici. El zice ca merge si cumpara:).

Complicat

Ma speriau nebunii inainte, ii ocoleam cat puteam. Mi-era frica tocmai pentru ca ei nu credeau in ceea ce faceau, credeau in altceva, in ceva ce stiau doar ei iar eu, un simplu muritor, eram incapabila sa inteleg. Si ma speriau nebunii pentru ca puteau sa ma omoare fara macar sa-si dea seama, fara sa sufere, fara sa se bucure, asa, pur si simplu.

Si ma gandeam ca ei nu cred in general. In ce-ar putea sa creada nebunii? Sunt mereu nefericiti, blocati in lumea lor trista, am fost de parere ca ar trebui paziti. Inchisi bine, intre ziduri, sa nu-i vada lumea. Poate doar soarele. Doar el ar mai putea sa-i mangaie. Soarele si albul.

Pe urma m-am gandit: de ce sa inchizi nebunii, daca ei oricum nu pot evada? Atunci poate ca altcineva ar trebui sa evadeze din lumea lor? Poate.

Nebunii ar fi cei mai buni scenaristi daca n-ar fi ei nebuni. Tampitii mereu te vad altfel decat esti! Te vad cum au chef. Ce-or avea cu tine, nu stii. Oare cum iti stergi chipul in care te vad?

Si stii ce-i dubios cu nebunii? Ca nu ei traiesc in lumea ta, ci tu intr-a lor; iar problema nu e la tine, ci e la ei.

Pas

Daca-as putea sa rad aproape ca as face-o de cati s-au perindat pe la usa, cu misiunea pregatita de-acasa. Si cum si-a pregatit fiecare dintre ei discursul, si mi l-a spus asa, pe nerasuflate, sa nu cumva sa-l uite. Mi-i si inchipui, scriindu-l pe hartie, cu exemple, ilustratii, intelepciune si uneori chiar batranete. Mi-am dat seama ca s-au gandit mult ce sa-mi spuna pentru ca nu fac dialog. Si asa de concentrati sunt pe istoriile lor morale, ca niciunul n-a observat ca port negru.

Aproape ca ma distrez aruncandu-le asa, un cuvant din alt registru, care in alte conditii, ar fi deturnat discutia. Dar ei nu...o tin ca linia continua. Si-atunci ii ascult, ca doar e singurul efort pe care-l mai pot face. Ii las sa vorbeasca...poate macar lor le face bine. Si cand termina, ii las sa respire. Si-apoi ii intreb fatidic: in ce? La asta nu s-au gandit sa raspunda. II vad cum se albesc la fata, transpira si tremura putin ducand ceasca la gura. Ma prefac convinsa si-i las sa plece fericiti.

Asa da, asa nu

Speranta e cea mai proasta arma lasata omului. E ca o grenada defecta, iti explodeaza mereu in fata. Si te chinuiesti degeaba sa-ti aduni chipul din mii de zari, n-are cum sa mai fie la fel. Cu toata simularea de care e fiinta ta in stare, tot iti lipsesc cateva piese. Si ajungi la marginea drumului exact cand iti dai seama ca s-ar putea sa nu-ti fie dor de piesele alea. Si-acum incotro?

Luciditatea o fi ea drama dar speranta omoara. Nu prea mai ai ce sa faci, cum era? this is it.

Cand nu-ti mai vine sa faci planuri, te gandesti sa te indragostesti. Desigur, o alta idee prosta. Si nu mai ai speranta, nu te-ndragostesti, drumul nu mai e nici el...mda, puzderie de optiuni. Aproape ca deprimi si psihologul daca n-ar sti el sa te faca sa vorbesti singur...norocul lui ca tace. Nici povestile altora nu-ti par mai brave si-ti murmuri pe buze o injuratura, il faci pe erou mai putin erou si l-ai ucide pe ala care a zis ca oamenii au nevoie sa creada. Nu prea mai ai chef sa gandesti, sa faci, sa simti, sa crezi.....in ce sa crezi? E o linie dreapta si norocul saracului ce traieste iluzia ca-i altfel.